samedi 30 janvier 2016

Régénération



Cela fait 9 ans que l’écrivain Gheorghe Crăciun n’est plus parmi nous. Je ne le connaissais pas personnellement, et pourtant, traduisant son roman "La Poupée russe" pour les éditions Maurice Nadeau, j’ai l’impression de le connaître, j’ai l’impression de vivre avec lui, de lui parler chaque jour…
La traduction, une "régénération", disait Goethe. Je le crois aussi...
Je vous laisse avec un extrait de la traduction à laquelle je me dédie aujourd’hui, avec une passion inégalable. Merci Gheorghe Crăciun

Sunt 9 ani de când Gheorghe Crăciun nu mai este printre noi. Nu-l cunoșteam personal, și totuși, traducând acum "Pupa russa" pentru editura Maurice Nadeau, am impresia că îl cunosc, am impresia că trăiesc cu el, că vorbesc cu el în fiecare zi…
Traducerea ca o "regenerare", zicea Goethe. Cred și eu...
Va las cu un fragment din traducerea la care ma dedic acum cu o pasiune neîntrecută. Multumesc Gheorghe Crăciun.

Fragment :

Elle comprit que jusqu'à présent toutes ses pensées avaient été des bêtises d'enfant écervelé. Elle eut honte. Elle se sentit brusquement perdue, comme une feuille perdue dans le vent, que personne ne protège, seule et responsable. Mais cette sensation de solitude irréversible, sans issue, se doublait de la découverte de l'être unique qu'elle se découvrait être. Unique et irrépétable. La tristesse l'envahit, elle pleura de joie. Elle était encore une fille naïve, mais elle vivait les sentiments d'un adulte.
Si sur terre tout n'est que cendre et poussière, il faut alors apprendre à te réjouir de cette cendre et de cette poussière dans les années qu'il te reste à vivre – pensa-t-elle.
Mais comment puis-je savoir si ce qui est fait de cendre et de poussière est bien ou mauvais – continua-t-elle à se demander.
Mais comment puis-je savoir si ce qu'on me demande de faire concerne aussi mon bien ?
Et qui me garantit à moi que ceux qui font des erreurs seront un jour condamnés – se dit-elle, mettant ici le doigt sur une blessure qui restera à jamais ouverte dans sa chair.
Qui me le garantit ? - s'énerva-t-elle.
Qui, hein ?
Vous ?

A înțeles că toate gândurile ei de până atunci fuseseră niște prostii de copil fãrã minte. I s-a fãcut rușine. Brusc, s-a simțit pierdută ca o frunză în vânt, neocrotită de nimeni și singură pe lume, singură și responsabilă. Dar această senzație de singurătate ireversibilă, fără scăpare, era dublată de descoperirea că ea e o ființă unică. Unică și irepetabilă. A copleșit-o tristețea, a plâns de bucurie. Era încă o fată naivă, dar trăia sentimentele unui adult.
Dacã totul pe lume e praf și pulbere, atunci cât trãiești trebuie sã înveți să te bucuri de praful acesta și de pulberea aceasta – s-a gândit ea.
Dar de unde sã știu eu dacă ceea ce e făcut din praf și din pulbere e bun sau rău – a continuat ea să se întrebe.
De unde sã știu eu dacă ceea ce mi se spune să fac are legătură și cu binele meu?
Și cine-mi garantează mie că cei care greșesc vor fi vreodată pedepsiți – a pus ea degetul pe o rană care-i va rămâne toatã viața deschisã în carne.
Cine îmi garanteazã? – s-a trezit ea enervându-se.
Cine, ha?
Dumneata?

photo : Gheorghe Crăciun la Mihăiești, județul Argeș, anii '80.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire