Fanny Chartres - Autrice jeunesse et traductrice du roumain

Aseara, am fost si eu la locul literar al saptamanii si anume: Clubul Taranului unde avea loc la Festivalul international de literatura  organizat de catre Oana Boca, Bogdan-Alexandru Stanescu si Vasile Ernu. Dupa o zi de treaba, petrecuta intre peretiile mele, la calculator, la traducerile mele, m-am hotarat sa ies afara ca sa vad in carne si oase cateva dintre scriitorilor pe care ii traduc. Aveam, recunosc, cateva indoieli fiindca programul serii era, pe hartie, foarte aglomerat. Cand am intrat, sala era deja plina de oamenii mari, am crezut ca o sa fac un dus-intors direct si repede. Dar erau acolo cateva persoane pe care ii cunoastem, dragute care mi-au facut un zambet si mi-am zis sa stau. Bine ca am stat. Scena era si ea aglomerata, aproape prea mica pentru invitatii : Dieter Schlesak, Ardian-Christian Kuciuk, Gabriela Adamesteanu, Filip Florian, Cecilia Stefansescu, insotiti de echipa a Observatorului Cultural. Fiecare dintre scriitorilor a citit un fragment al cartilo

E clar ca a refuza orice cearta, orice conflict, orice tensiune, orice raport de forta, aduce la un moment dat la o detasarea adevarata, propice la pacea sufletului, dar de asemenea, detasarea aceasta usuca facultatea de a se emotiona. Ma gandesc acum.

Azi a fost o duminica asa:  La Chanson du dimanche   vesela... ritmata... joviala... bine dispusa... o zi aparte care reincarca bateriile... o pauza ca sa respiram... O duminica foarte departe de duminiciile pe care le am cunoscut destul de des, prea des, departe de duminicile in felul Piaf sau Juliette Greco Era prima  zi in care s-a intunecat de la ora 5, oamenii se plimbau prin parc, ma uitam la oameni, ma simteam ca ei, vedeam in gesturile lor o invitatie la uitare, ratele, pasarii si copacii erau prietenii mei, eram prietenea lor, eram si prietena oamenilor, eram sociala, eram deschisa, eram eu, eram ... eram bine. Atat.

Timpul prezent se departeaza incet incet de timpul trecut. Cu el, ma despart, pe vrute, pe nevrute, de o lume pe care o iubesc. M-am gasit o casa noua M-am gasit o situatie "eco-profesionala" corecta M-am regasit prietenii mei, inca mai mult prietenosi decat ce credeam. M-am gasit un peisaj colorat si bland si senin. Acum am si speranta sa gasesc si altceva. Negativismul ambiant din Romanai, il vad, il simt, ma atristeaza. Nu sunt oarba, vad mizeria, vad circul mediatico-politico care domneste pe aici, vad ca viata nu se traieste usor, dar nimic nu e romantic, nici pe aici, nici pe acolo. Si nimic nu e intamplator, daca ma simt legata la tara aceasta, ce pot sa fac? Cei care ma iubesc intr-o alta parte vor lua avionul. (Veti veni? va intreb eu) Ii astept ca sa-i arat unde traiesc si de ce traiesc printre oameni care ar trebui sa mi-pare straini. Repet, nu exista un drum usor, nicaieri. All is full of love (Bjork)

Magnum Am scos haina de ploaia. Cred din ce in ce mai mult in legatura puternica care exista intre ce scriem si ce traim, intre ce traduc si ce traiesc. Un exemplu usor si concret: de acum doua zile, ploua tare mult, vintul bate tare mult si eu, in momentul acesta, traduc un text care il pune in scena pe un om care ii e frig tot timpul, chiar la sfirsit cand dispare in focul pe care l-a pornit un vecin, inimos, si care vroia sa-l ajute pe frigurosul... Mi e frig, si eu. Un alt exemplu, un alt text: povestea unei rusoiace care decide sa se instaleze in Bucuresti, sa-si faca viata aici, chiar in zona pe care o cunosc... Povestea ei se termina bine, in privinta mea, habar n-am. Ma gindesc ca sunt asa, un fel de personaj de carte, care nu exista in viata reala, langa care oamenii trec, neatenti, grabiti, nimeni ma vede, iar eu, o vad prea bine lumea care ma incojura, si care ma ignora. Dar mai bine sa fiu invisibila, in felul acesta, scap de loviturile. "METTONS NOUS BO

"Buna ziua, Ma numesc Filaret si sunt cainele cel mai fericit din lume. Locuiesc in cartierul cel mai frumos din Bucuresti. Cartierul acesta are acelasi nume cu mine. Normal, pentru ca sunt cainele cu cel mai frumos nume din lume. In timpul zilei, ma plimb prin zona, astept autocarele car vin din Grecia, rar, sunt grecii care coboara din autocarul, mai mult sunt romanii care se intorc... acasa. Stau in fata garii si ma uit la masini, la oameni, la pasari... Intr-o zi, as urca in autocarul si eu, as merge si eu in Grecia, ca sa vad cum este acolo. Da' o sa ma intorc dupa cateva zile pentru ca aici, in cartierul care se numeste ca mine, sunt cainele cel mai fericit din lume." Uite jos un pic de ceea ce vad in fiecare zi :

Pamintul s-a deschis azi sub picioarele mele. Mi-am pierdut echilibrul. Cred ca am lesinat. Brusc, ceva pe care credeam foarte departe de mine, s-a intors si m-a lovit in fata. Taci. Uita. Fugi. Nu mai am Le courage des oiseaux.

Jeni Acterian scria in jurnalul ei (duminica 30 decembrie 1934): "Eu insami, in aceste zile, am descoperit o America. Mi-am dat seama de prostia oamenilor. Pana acum am crezut ca exista oameni de reala valoare. In fond, oare am crezut cu adevarat? Nu sunt sigura. Am crezut totusi ceva: ca exista in ei ceva necunoscut, macar mie. Ceva ce nu pot defini, dar ceva. Si brusc mi-am dat seama ca nu exista nimic. Nimic. Ei bine, cand vad un om, in prezent, il vad clar pana-n fund. E foarte stranie aceasta senzatie de a vedea, de  a vedea cu o luminoasa claritate. Sunt atat de clarvazatoare in prezent ca mi-e frica." ( Jurnalul unei fete greu de multumit de Jeni Acterian - Humanitas) De ce ziua nu face 48 ore, de ce trebuie sa-mi pierd timp noaptea dormindu si neputind sa traduc, de ce n-am o viata suplimentara ca sa traduc si acest jurnal? Rar, am avut senzatia aceasta, anume, aceea de a trai in aceste cuvinte. Dar nu sunt o fata greu de multumit (promit!), doar am cu fata ac